Cand copiii ne mint…

Ne doare, ne infurie cateodată, o luam personal. Suntem convinsi in acel moment ca am ratat în meseria de parinte. Simtim ca nu putem sa-i mai acordam increderea noastra. Primul impuls e sa renegam minciuna si sa-l pedepsim pe vinovat. Nu suportam sa fim mintiti. Insa intr-o formă sau alta, cu totii mintim.

Sunt multe motive pentru care mint copiii, insa in cele mai multe cazuri nu este un act intentionat, asa cum cred parintii.

Deci, de ce mint copiii?

Copiii sunt ganditori concreti.

  • Sunt multe zone cenusii in spectrul minciunii, inclusiv minciunile albe sau minciunile prin omisiune. Desigur ne intalnim de multe ori cu minciuni evidente, insa pe unele dintre ele le incurajam chiar noi, de exemplu atunci  cand ii transmitem vecinului ca “mami nu e acasa”. Astfel de nuante ii pot impiedica sa invete ce e bine si ce nu e bine cand vine vorba de mintit.

Copiii primesc mesaje contradictorii.

  • Copiii nu inteleg ca realitatea e numai una. Ti-ai dorit vreodata sa schimbi ceva doar pentru ca iti doresti? Copiii nu numai ca spera. Ei chiar cred ca e posibil. Pana pe la 6 sau 7 ani, copiii deseori nu disting linia de demarcatie intre realitate si fantezie si nu stiu ca realitatea e numai una. Ei chiar cred ca e suficient sa iti doresti ceva doar batand din palme sau cu bagheta magica. Ei cred in super-eroi, in zane si unicorni, si in abilitatea lor de a schimba faptele. Asa ca atunci cand ei spun ca nu au facut ceva, ceea ce vor de fapt sa spuna e ca nu au dorit sa o faca.

Este parte a imaginatiei lor debordante si a experimentarilor.

  • Copiii cu imaginatie bogata isi dezvolta de fapt abilitatile lor cognitive. Un motiv pentru a minti este faptul ca ei se implica intr-un joc imaginar atunci cand spun sau fac ceva necinstit. Pana la urma, unul din telurile copilariei este sa fortezi limitele, sa vezi ce poate si ce nu poate fi facut. “Ce s-ar intampla daca as sari din copac? “Ce s-ar intampla daca as da vina pe pisica?”. E frustrant pentru cei din jur, insa pentru copii este o ocazie buna sa invete cate ceva despre ei insisi si despre lumea din jurul lor, si sa isi dezvolte abilitati sociale importante.

Si atunci, de ce minciuna copiilor nostri ne afectează atat de tare pe noi insine, si implicit relatia cu copiii nostri? De ce ne ingrijoreaza atat de mult?

Atata timp cat sta cu noi, avem convingerea ca este in siguranta, ca nimeni nu-i poate face nici un rau, ca il putem feri de probleme, de greseli, de mentalitati, valori si convingeri distructive. Insa la un moment dat vine vremea, cand copilul pleaca din spatiul protector al caminului sau si trebuie sa faca fata provocarilor si noilor contexte pe care le cunoaste. Copilul nostru va invata de la alti copii, de la educatori si profesori, din mass media, din mediul social si cultural la care este expus, iar noi, parintii, incepem sa simtim ca mergem pe nisipuri miscatoare, pentru ca nu mai putem detine controlul asupra informatiilor si situatiilor in care se afla la un moment dat. Astfel onestitatea copilului devine puntea de legatura intre ceea ce i se intampla in lumea din jurul lui si ceea ce i se intampla acasa. Avem  nevoie ca el sa ne spuna in mod onest, ca unui prieten foarte bun si de incredere, ceea ce i s-a intamplat astazi, pentru ca sa putem decide ceea ce e mai bine pentru el maine. Avem nevoie vitala sa primim informatia “corecta” pentru a lua cele mai bune decizii pentru copilul nostru. Cu alte cuvinte, trebuie sa castigam increderea copilului nostru, pentru ca el sa aiba curaj sa se deschida in fata noastra, sa ne ceara ajutorul, parerea, sprijinul sau doar o ureche care sa-l asculte atent, obiectiv si detasat.

Incepem sa credem ca este un copil rau pe baza unui rationament logic primar, a minti este ceva rau, mincinosii sunt rai, deci am un copil rau. Iar daca am un copil rau, sunt un parinte rau. Iar a fi un parinte rau este o povara greu de suportat de-a lungul anilor si poate avea consecinte negative ireversibile asupra statutului social si a stimei de sine. Inseamna ca am esuat intr-un domeniu important al vietii noastre  si noi nu suntem invatati sa gestionam greselile si esecurile. Suntem educati sa ne construim succesul si sa negam esecurile. Succesul cu orice pret, in orice conditii.

Cand incepi sa iti privesti copilul ca pe un “smecherut”, “mincinos” care iti sapa autoritatea, intri in acel cerc vicios care incepe cu acuzatia “ tu minti” si se incheie cu sentinta “tu esti o persoana rea”. II dai o eticheta si fara sa vrei sau sa stii il ajuti sa se ascunda sub scutul ei. Astfel vei primi automat rolul de”judecator” iar el de “inculpat”. Iar acea perceptie va antrena o intensificare a actiunilor negative ale copilului tau. De ce? Pentru ca nu va face altceva decat sa iti confirme in continuare perceptia ta. Daca copilul tau vede, simte, intelege, aude  ca tu vezi, simti, intelegi auzi ca e un “copil rau”, iti va demonstra cu orice ocazie ca e un copil rau, chiar si atunci cand se va stradui sa ascunda prin orice mijloace adevarul de tine. Si cu cat se va ascunde mai mult, cu atat se va invinovati mai mult. Si cu cat se va invinovati mai mult, cu atat va minti mai mult. Minciuna devine cu timpul o dependenta ca oricare alta.

Un prim pas pentru a iesi din cercul vicios care incepe sa se formeze in jurul celor doi, parinte si copil este ca parintele sa il invete asumarea responsabilitatii pentru “a minti” asa cum l-a invatat asumarea greselilor. Ce facem insa cu totii, aproape instinctiv, ca sa ne protejam pe noi insine de asumarea responsabilitatii si a greselilor in educatie? Il condamnam pe copilul nostru si punem toata responsabilitatea pe umerii lui. Ii spunem ca e imoral sa minta. Il judecam si il pedepsim de pe pozitia unui judecator superior, care nu a mintit si nu a gresit niciodata in viata lui.

Cand copiii ne mint, trebuie mai intai sa ne mustram pe noi insine, indiferent cat de greu ne este acest lucru. Trebuie sa ne dam noua insine o palma, inainte de a o da copilului. Trebuie sa ne pedepsim pe noi insine mai intai, inainte de a-l pedepsi pe el. Cu observatia, ca  metodele vechi cu care am fost noi educati pentru a raspunde unui comportament mincinos: critica, scandalul, pedepasa, amenintarile nu mai functioneaza in lumea de azi. In plus auto-invinovatirea si autopedepsirea agraveaza situatia blocandu-ne calea spre a gasi o solutie potrivita in fiecare situatie.

Asadar, copiii mint. Insa si parintii fac la fel. Pana si motivele pentru care mint, am vazut, sunt aceleasi: sa scape dintr-o situatie problematica, sa ascunda ceva, sa obtina ceva in favoarea sa, sa impresioneze sau sa protejeze pe cineva, sa fie politicos sau sa nu raneasca pe cineva.

Din punctul meu de vedere, spunem minciuni mai ales atunci cand ne este frica. Frica este principalul factor declansator al comportamentului mincinos, al ascunderii adevarului, al omisiunii… Frica de ceea ce nu cunoastem, frica de consecinte, de ceea ce cred ceilalti, de ceea ce vor afla despre noi. Insa de fiecare data cand spunem o minciuna, ne hranim frica. O facem sa devina puternica, sa preia controlul asupra noastra. De aceea, atunci cand nu ne va mai frica sa gresim, nu ne va mai fi frica nici sa spunem adevarul. Iar copiii nostri vor face la fel, din moment ce noi suntem primele lor modele.

Ma repet, insa e important: pornim de la premiza ca modelul principal in viata copiilor nostri suntem noi, parintii. Ne place sau nu, este vital sa le demonstram propria noastra onestitate si disponibilitatea de a spune adevarul si de a ne asuma responsabilitatea. Pe masura ce ocpiii cresc si incep sa aiba o intelegere mai profunda a etichetei sociale, parintii trebuie sa isi ajute copiii sa faca diferenta intre minciunile albe spuse ca sa nu raneasca sentimentele cuiva si lipsa de onestitate vadita. Asadar e vital sa ii invatam pe copii importanta onestitatii din primii ani si cum sa rezolve diverse situatii limita, astfel incat sa nu fie fortati sa apeleze la minciuna. E vital sa adoptam  ferm o politica “interzisa minciuna”, pentru ca copilul sa invete de la inceput pe ce drum sa mearga. Si la fel de vital sa respectam noi insine regulile si principiile pe care le trasmitem copiilor nostri. Iar daca decidem ca trebuie sa aplicam o sanctiune, e important sa ramanem fermi si consecventi in aplicarea respectivei sanctiuni.

Al doilea pas: sa ne punem in “papucii” copiilor. Ce se intampla in mintea lor cand isi mint parintii?

Sa zicem ca esti intr-o localitate unde limita de viteza este 50 km/h. Desigur, toti te depasesc si ti se pare ca mergi prea incet si ca incurci pe toata lumea. Asa ca maresti si tu viteza doar un pic,  la 70-80km/h. Iti spui, “oricum merg cel mai incet dintre toti, nu fac nimic rau”. Apoi te opreste politia si te intreaba “ce viteza aveati?”. Iar tu spui “pai undeva la 60-65 km/h.” De ce nu suntem in stare sa fim onesti? Poate ne trece prin minte ca am facut ceva interzis, insa nu constientizam sau nu acceptam ca e ceva gresit, imoral sau periculos pentru noi sau pentru altcineva.

La fel se intampla cu copiii nostri. Ei afla de timpuriu ca a minti este interzis. Insa nu considera ca e ceva periculos, gresit sau dureros asa cum considera parintii, sistemul de invatamant, societatea. “Ce mare scofala? Stiu ca nu e bine ca am cotrobait in dulapul cu medicamente al parintilor, desi nu aveam voie, insa nu am facut rau nimanui. Si oricum, nimeni nu o sa-si dea seama.”

Cand copilul considera ca mintind nu face rau nimanui, nici macar lui insusi, intra in actiune doua sisteme diferite de valori: sistemul de valori al familiei, care spune ca a minti este un lucru interzis, si sistemul de valori al copilului, care ii spune ca nu raneste pe nimeni: “Ce te intereseaza pe tine?” Copilul isi internalizeaza actiunile si isi justifica comportamentul fiind convins ca nu face rau nimanui. Rezulatul? O minciuna.

Cand copilul devine adolescent, miza este si mai mare. Insa logica ramane aceeasi. Copilul devenit adolescent incepe sa fumeze si sa bea, avand in spate convingerea ca “nu fac rau nimanui, si colegii mei beau si fumeaza si nu li se intampla nimic rau. Stiu ca a bea este gresit, insa si parintii mei beau si nu au probleme. Ma descurc. Sunt mai mare decat ma considera parintii mei”.

Si atunci, ce ar trebui sa faca parintii ca sa gestioneze cat mai inteligent aceste situatii, in asa fel incat copilul sa invete lectia iar parintele sa nu se mai simta atat de plin de resentimente?

Ar putea sa nu acorde prea multa putere minciunii. Daca ai un copil furios pe tine si care se simte frustrat sau fara putere, si daca afla ca poate obtine puterea asupra ta spunandu-ti o minciuna, se va folosi in continuare de ea pentru a obtine acea putere. Sau va ascunde diverse informatii si va minti prin omisiune, cand vei insista sa afli adevarul. Onestitatea este o valoare importanta a familiei, insa trebuie sa o aplici cu atentie, pentru a nu se intoarce impotriva ta. Trebuie sa fii atent cum o comunici copilului tau astfel incat acesta sa nu o foloseasca pentru a obtine putere asupra ta.

De asemenea, ai putea sa te straduiesti sa intelegi valorile grupului in care urmeaza sa se integreze sau s-a integrat copilul tau, pentru ca acesta va exercita o presiune foarte mare asupra lui si indirect asupra ta. Poate ca va avea mustrari de constiinta ca te minte, insa convingerea venita din partea grupului “nu e nimic rau in asta, oricum parintii nu inteleg despre ce e vorba” il va determina sa renunte usor la valorile familiei. Desigur parintii inteleg despre ce e vorba, in majoritatea cazurilor, insa e de datoria lor sa ii comunice copilului acest lucru.

Revenind la exemplul cu depasirea limitarii de viteza in localitate. Politistul care te opreste iti da o amenda, in cele mai multe cazuri. Nu il intereseaza ca aveai o urgenta, ca aveai o problema de rezolvat, ca nu ti-ai dat seama sau alte explicatii. Iti va da o amenda, ca si consecinta a incalcarii unei reguli.

O metoda clasica de abordare a comportamentului mincinos care uneori functioneaza este chiar aceasta. Nu a spus adevarul, indiferent daca acesta a fost omis, ascuns sau denaturat. Pur si simplu, trebuie sa fie o consecinta a acestei actiuni. O amenda. De exemplu, de fiecare data cand minti, vei merge cu o ora mai devreme la culcare. A doua oara, ramai fara tableta o saptamana. In orice caz, ceva important pentru copil care sa-l afecteze si care sa-l faca sa-si aminteasca cum a simtit consecintele minciunii. Daca e un copil care foloseste metaprogramul de perceptie “departe de” aceasta metoda va avea un impact puternic care va adduce o schimbare in comportament.

Iti propun un joc numit “Cutiuta cu amenzi”: pentru orice minciuna, incalcare de regula, fiecare membru al familiei primeste o amenda sub forma unui cartonas pe care este scrisa o pedeapsa, o sanctiune. Cine are in cutiuta cele mai putine amenzi, primeste la fiecare sfarsit de luna, un premiu atractiv.

Parintii nu ar trebui sa intre in detalii privind moralitatea unei anumite situatii. A minti este gresit, este uneori periculos, iar in casa noastra spunem mereu adevarul. Daca nu, iti asumi consecintele. Nu transformam minciuna intr-o problema morala, ci mai degraba intr-una tehnica. Ai incalcat legea, regulile, promisiunea. Asta e consecinta. Si punct.

Dupa ce politistul imi da amenda, nu ma urmareste si nici nu se contrazice cu mine. Mi-o inmaneaza, eventual imi recomanda sa o platesc in 24 de ore ca sa fie o suma mai mica apoi pleaca.

La fel putem proceda cu copiii si cu consecintele minciunii. Nu ne cheltuim energia contrazicandu-ne cu ei sau facand un mare caz din asta.

In loc de abordarea centrata pe “de ce” si pe actiunile minciunii asupra parintelui:

“De ce ai mintit? Stii cat de tare ma doare ca minti….”

Alege intrebari deschise si centrarea pe actiunile minciunii asupra copilului:

“Ce vroiai sa obtii facand asta?” sau “Unde vroiai sa ajungi facand asta?”

Apoi poti sublinia faptul ca “a minti” nu este un mod inteligent de a rezolva o problema.  Vorbeste despre aceasta numai dupa ce emotiile s-au “racit”, nu in toiul conflictului. Explica-i ce consecinte va avea de suportat pentru ca a mintit sau daca va mai minti in viitor.

Desigur, pentru fiecare etapa de dezvoltare, trebuie sa ne adresam copilului potrivit varstei lui. Raspundem intr-un anumit mod cand copilul nostru are 3 ani si minte si altfel cand copilul are 10 ani.

Si cum raspundem copiilor cand acestia mint?

Cum cream sau pastram un echilibru intre noi, copilul nostru si lumea in care traim? Cat e de simplu pentru un parinte sa il apere de influentele periculoase si sa mentina controlul asupra copilului cand acesta este bombardat de idei, valori si convingeri negative? Cum construim o relatie de prietenie care sa dureze toata viata? Cum devenim un coach pentru copilul nostru, la care el sa apeleze oricand? Cum ne detasam emotional in situatii limita, ca sa putem lua cea mai buna decizie, sa alegem cele mai potrivite cuvinte, atitudini, gesturi. Multe intrebari… si multe raspunsuri, in continuare.

Copiii mici si prescolarii: de la 2 pana la 4 ani

Pentru ca abilitatile lor lingvistice sunt inca neformate, nu au o idee clara asupra limitei unde incepe adevarul si unde se termina. Au o intelegere incompleta a diferentei dintre realitate, reverie, dorinte si temeri.  Astfel o emotie puternica il poate determina pe un copil de 2-3 ani sa insiste “m-a ciupit” desi surioara lui nu i-a facut nimic, deoarece isi exprima independenta si transforma orice dezacord intr-o lupta de viata si de moarte.

Asa ca un raspuns diplomatic si bland, in care sa strecori o indoiala, de genul “serios?”, “Chiar asa? Nu se vede nici o urma de ciupitura pe pielea ta.” te va ajuta sa eviti o lupta de putere.

La varsta aceasta copiii sunt pre amici ca sa fie pedepsiti pentru minciuna, insa parintii pot incepe sa incurajeze cat mai subtil cu putinta onestitatea si curajul de a spune adevarul.

Iarta micile fantezii. Atenueaza-ti acuzatiile. Daca copilul tau refuza sa fie onest in fata unui incident, evita inchizitia. Poti spune, “te iubesc, vreau sa inteleg ce s-a intamplat, insa cateva parti ale povestii tale nu au sens pentru mine. Ce-ar fi sa ne luam putin ragaz sa ne gandim mai mult la situatia asta apoi sa vorbim despre asta din nou.” Mai devreme sau mai tarziu, va simti nevoia sa spuna adevarul, ca un fel de usurare.

Pe la varsta de 4 ani, copiii pot spune minciuni sfruntate si sa-ti raspunda cu usurinta “nu”  cand il intrebi “ti-ai ciupit surioara?”. Foloseste orice oportunitate sa explici prin exemple concrete, ce este o minciuna si de ce este ceva rau sa minti. Nu e nevoie sa fie o conversatie lunga, insa implanteaza-i mesajul ca onestitatea e importanta. “Hai sa vorbim despre a minti si de ce nu e bine sa mintim.”

Ca raspuns la o minciuna fii ferm si serios: “mi se pare ca in chestia asta nu imi spui adevarul”.

Apoi ii mai acorzi o sansa sub forma unei intrebari politicoase “esti sigur ca asta e ceea ce s-a intamplat?”  Arata ca nu poti fi pacalit de minciuni, insa acorda-i toata atentia lui si corecteaza-l cat mai diplomat cu putina. Si mai ales, evita confruntarea directa sau investigarea detaliata a adevarului daca nu e cazul.

Ce facem cand copiii mari mint?

Scolarii intre 5 si 8 ani

Intre 5 si 8 ani, copiii vor spune mai multe minciuni ca sa testeze pana unde pot merge, adica minciuni legate de scoala (note, teme, comportamente, conflicte) si prieteni. Se vor perfection in arta de a ascunde si de a omite informatiile importante.  Responsabilitatile si regulile specific acestei varste sunt de multe ori prea dificile pentru copii. In consecinta, copiii vor minti deseori ca sa calmeze spiritele care par sa-i ceara mult prea multe performante decat poate el. Din fericire, majoritatea minciunilor  (“nu am primit nici o tema la romana astazi “) sunt relativ usor de detectat. Vorbeste deschis copiilor tai, sau cititi impreuna povesti moralizatoare.

Fii atent atunci cand copilul tau este cinstit si ofera un feedback pozitiv (laude, incurajari, premii). Si foarte important, la aceasta varsta copiii au un simt al observatiei foarte dezvoltat, de aceea continua sa fii un model pozitiv pentru ei. Fiii mai atent la minciunile din reflex, cand spui “nu sunt acasa”, cand de fapt esti, pentru ca acestea pot transmite un mesaj contradictoriu copilului tau, care te vede intr-o postura incorecta si necinstita.

Pentru situatii delicate, de exemplu cand copilul tau trebuie sa multumeasca pentru un cadou care nu-i place, ajuta-l sa se focuseze pe aspectele pozitive ale cadoului, cum ar fi un fular tricotat de matusa Angi. “Stiu ca nu iti place  fularul de la matusa Angi pentru ca te irita la gat, insa gandeste-te cu cat drag, rabdare si efort l-a facut gandindu-se la tine.”

Adolescentii  intre 9 si 12 ani

Cand copilul tau devenit adolescent te minte in mod intentionat, simti ca cineva iti da o palma. Totusi atitudinea lui nu inseamna ca este un copil rau sau ca esti un parinte catastrofa, ci ca trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt si sa nu exagerezi in reactiile tale.

Majoritatea copiilor la aceasta varsta sunt pe cale sa-si construiasca o identitate de persoana demna de incredere, harnica si responsabila. In acelasi timp devin mai priceputi in a arta de a minti, si mai sensibili la repercursiunile actiunilor lor. Sentimentul de vinovatie de dupa minciuna poate atinge nivele destul de ridicate. In cazul acesta o atitudine ferma si conversatii indelungate despre onestitate sunt foarte necesare, mai ales cand reusiti sa le imbinati cu exemple reale din experienta dumneavoastra de viata.

In aceasta etapa, copiii care au o relatie solida cu parintii lor, in cadrul careia se simt relaxati si liberi sa impartaseasca diverse experiente si informatii, vor fi mai inclinati sa spuna adevarul. Profita de orice ocazie ca sa ii amintesti “adevarul despre a minti”: adica a incerca in mod deliberat sa induci in eroare o alta persoana. Nu trebuie sa astepti pana il prinzi cu minciuna ca sa ai un pretext sa discuti despre importanta adevarului si a consecintelor minciunii. Va fi mai dispus sa te asculte atunci cand nu este in defensiva.

De retinut: modul in care ne raportam la minciuna, poate face diferenta. Manipularea adevarului pentru un castig personal poate fi si un factor de dezvoltare a abilitatilor de persuasiune si imaginatie ale copilului. Sa faci o tragedie din asta, sa tipi, sa ameninti,  nu il va descuraja ci il va face sa devina un mincinos mai bun ca sa nu mai fie prins data viitoare.

Si atunci, ce ne ramane de facut?

Citeste tot ce poti despre acest subiect. Cartile te pot ajuta sa introduci subiectul intr-un mod care il face sa nu para acuzator.  Poti impartasi intamplari cu adevarul si minciuna din copilaria ta. Poti sa ii iei apararea copilului tau in fata unei terte persoane iar daca a mintit se va simti vinovat si va dori sa isi descarce povara impartasindu-ti adevarul.

Stabileste un exemplu. Copiii invata lectia onestitatii de la tine. Gandeste-te la mesajul pe care vrei sa il transmiti atunci cand nascocesti fata de seful tau o scuza ca sa stai acasa. Chiar si minciunile bine intentionate pot face mult rau in construirea unor valori si convingeri sanatoase.

Explica. Despre exceptii. La varsta de 7 ani, copiii incep sa sesizeze nuantele de “prosocial” sau minciunile albe, spuse cu intentia de a proteja sentimentele  altei persoane. Unii considera ca astfel de minciuni “prosociale” sunt  acceptabile, cu toate acestea explica-i copilului tau ca acestea sunt doar niste exceptii care confirma legea onestitatii.

Ramai calm. Copiii sunt mai predispusi sa minta atunci cand se tem de reactia ta.

Evita sa pui la zid. Nu are nici un rost sa intrebi  “cine a mancat toate prajiturile?” cand farfuria e deja goala iar copilul tau are firmituri pe obraji sip   hainute. In schimb, spune ceva de genul, “cred ca ti-a fost cam foame”. Sau daca copilul tau e vizual vorbeste pe limba lui folosind predicate vizuale “Vad ca ti-e cam foame. Insa data viitoare ar fi mai bine sa ma intrebi inainte de a manca ceva inainte de masa de pranz. Acum hai sa ne spalam.“

Ofera feedback pozitiv. Da medalii pentru onestitate. Recompensarea comportamentului pozitiv este cea mai buna cale ca sa se transforme intr-un pattern repetitiv. Cand baietelul tau de 5 ani recunoaste ca a lovit-o pe surioara lui in mod accidental , lauda-l pentru curajul de a spune adevarul. Asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa isi ceara scuze sau sa o impace pe surioara lui.

Invata-l arta de a-si cere iertare.  Incurajeaza-l sa isi indrepte comportamentul mincinos cu un simplu “imi pare rau mami”. O minciuna, nu e pana la urma decat o greseala. Daca o tratam astfel ii vom invata pe copii sa aiba o atitune sanatoasa si netamatoare fata de greseli si fata de asumarea responsabilitatii. Seminarul pentru parinti “arta de a gresi” este construit in jurul acestui obiectiv. Cand copilul tau isi exprima regretul sincer, este de datoria ta sa ii arati compasiune si intelegere in schimb. Aceasta abordare te va ajuta sa cresti un copil sincer si responsabil.

Si inca ceva important… schimba-ti perspectiva!

Cum?

Afla in urmatorul articol, pe care il gasesti aici…

This entry was posted in Copii si parinti. Bookmark the permalink.

Comments are closed.